Stăpânit de gândurile sale, Petre Noureanu s-a trezit cu un ins că îi face semn să oprească.

– Vreau să ajung la Bumbeşti-Jiu; te rog să mă iei, dacă se poate!

– Urcă!

– Cu ce ocazie p-aici? Parcă n-ai fi de-ai locului, semeni a funcţionar de stat.

– Am fost miner, acum sunt la uzina electrică, controlez şi citesc contoarele.

– Mai sunt gospodării cu contoare electrice?, a glumit şoferul.

– Încă mai sunt, dar Petroşanii este un oraş terminat, de fapt, ca întreaga Vale. Numai dacă stai în gară şi te uiţi la trenuri îţi dai seama: coboară cinci-şase persoane, urcă tot atâtea. Păi cum era odată!? Autobuzele alea, de multe ori, nici nu opresc; n-au de ce: nu coboară nimeni, în staţie... nici ţipenie de om. În piaţă, doar câţiva momârlani mai poţi să vezi. Dar, cum veneau cândva regăţenii cu produse de câmpie..., s-a dus timpu-ăla.

– Cei care au rămas cu ce trăiesc?

– Unii mai au de lucru, ca mine, alţii au pensii, dar cei mai mulţi sunt... finanţaţi de către cei de-afară.

– Ai obţinut uşor postul?

– După cum am avut certificatul medical, ca suferind de silicoză, ar fi trebuit să nu am nicio grijă, dar, dacă nu-l aveam pe cumnatu-meu consilier la judeţ şi el prieten, de la revoluţie, cu parlamentarul, nu cred că reuşeam să prind postul ăsta.

– Eu, când am văzut că se îngroaşă gluma, am plecat în Italia, s-a întristat Noureanu.

– Am auzit că se câştigă bine acolo, nu?

– Da, dar în cazul meu a fost altceva, îmi pare rău şi acum că am plecat.

– Şi d-aia te-ai întors?

– Să ştii că mai mult pentru asta. Dar a fost prea târziu. Când am ajuns eu, pe ea nu am mai găsit-o. Plecase din Hunedoara. Am aflat că să-ar fi retras acasă, în Gorj, când au trecut-o în şomaj. La ea mă gândeam când te-am văzut că-mi faci cu mâna.

– Ei, lasă! Înnoadă firul de unde s-a rupt, dacă te apasă atâta!

– Nu am curaj, îmi e ruşine, nu ştiu ce să fac.

– Fii bărbat, ia-ţi inima-n dinţi şi prezintă-te în faţa ei!

– Hm! Dacă eram bărbat nu plecam s-o las implorându-mă, cu lacrimile până la brâu..., şi a rămas cu gândul departe.

– De ce nu i-ai propus să vină cu dumneata?

– Nu putea să plece de-acasă, era singurul sprijin al familiei; avea mama grav bolnavă, iar tatăl şi fratele îi fuseseră omorâţi la revoluţie. Pe tată l-au îngropat creştineşte, pe frate nu l-au găsit nici astăzi. Cică s-ar fi dus cu mai mulţi în ajutorul celor de la Timişoara şi n-a mai auzit nimeni de el.

– Dacă ţinea atât de mult la dumneata, e păcat că ai părăsit-o.

– Şi, dacă îţi spun că mai am o bănuială la care, atunci, în febra plecării cu mai mulţi prieteni, nu am dat atenţie, ai vedea că am fost un netrebnic.

– Ce, o bănuiai că mai are pe altul?

– Nuuu! Cred că purta în pântece copilul meu. Am aflat mai târziu, în Italia, de la unul dintre prietenii mei, căruia-i spusese ceva vag logodnica lui.

– Cu atât mai mult ar trebui să o cauţi, dar dumneata ştii mai bine ce ai de făcut, s-a gândit pasagerul să o lase mai uşor cu sfaturile. „Dacă s-o fi măritat biata fată? Îl împing într-un scandal şi mi-ar părea rău.” De fapt, nu eşti curios să afli situaţia ei?

– Ţi-am spus: am fost un netrebnic. M-a luat valul. Acum îmi e frică. Toţi prietenii mei au familii, copii, iar eu...

– Uite că am ajuns. Cât mă costă?

– Niciun ban; te-am luat ca să nu fiu singur.

– Mulţumesc! Mi-a făcut plăcere atât drumul, cât şi discuţia.

– Eu trebuie să-ţi mulţumesc. M-ai pus pe gânduri. Acum trebuie să mi le adun şi să văd ce am de făcut cu firul...

– Uite, te rog să mă laşi la „Alimentara”; trebuie să iau ceva pentru nepoţi.

Continuându-şi drumul, Noureanu a văzut din timp un grup gălăgios – ăştia elevi trebuie să fie, a presupus el – care traversa în dezordine strada. A încetinit şi mai mult, lăsându-i să treacă. A observat că ieşiseră de la un bar.

Tot de acolo ieşea acum un profesor, probabil, care îl ţinea strâns de braţ pe un elev mult mai mic decât cei din grupul anterior. Au rămas pe trotuar şi profesorul a făcut semn şoferului să îşi continue drumul. Tocmai când şoferul încerca să plece, copilul a smucit din strânsoare, alergând prin faţa camionului pentru a-şi urma prietenii. Dar, în acelaşi timp, prin stânga camionului a venit destul de tare un bmw şi copilul a fost aruncat în roata din faţă a camionului.

Au oprit ambele maşini. S-a strâns lumea. A ajuns destul de repede ambulanţa, urmată de poliţia rutieră. S-au încins discuţii care mai de care, cu presupuneri şi interpretări, cu soluţii chiar.

Au fost chemaţi cei doi şoferi, doi martori şi au intrat în bar pentru a lua declaraţii. Li s-a adăugat şi presupusul profesor care îi scosese pe elevi din bar. Apoi, au plecat cu toţii la postul de poliţie.

Cetăţenii din preajmă, în timp ce serveau, au fost lămuriţi de către barman, care asistase la ancheta preliminară:

– Grupul de elevi era de la liceu, avusese instruire practică, iar maistrul nu se prezentase.

– Dar cel accidentat era tot de la ei? Mi se păru mult mai mic.

– Nu, acela era de la şcoala generală, aflată mai departe. Îl căuta dirigintele de vreo câteva zile, iar el se înhăitase cu ăştia mari.

– Părinţii ştiu de el că umblă anapoda?

– Nu are decât mamă, din câte înţelesei. Lucrează la Poştă.

– Din ce se discută aci, dirigintele ţinea mult la el, dacă era premiant. În plus, mama băiatului îl rugase să o ajute ca să-l aducă pe drumul cel bun.

– Dar cei mari de ce o fi fugit?

– Păi, ei, mai toţi, au fost elevii acelei şcoli, îl cunoscură pe profesor de când intră.

– Le zise ceva, îi jigni cumva?

– Nimic! Doar îi trecu în revistă şi îi privi în ochi. Se opri la cel mic, Petrişor îl cheamă. Apoi, cei mari o luară din loc încetişor, iar afară îl auzii pe unul mirându-se: „De unde apăru, mă, Paranteză ăsta?!”

Unul dintre ei i-a făcut atenţi că şoferul camionului venise la maşină. Noureanu s-a îndreptat spre bar şi a cerut o sticlă de apă.

– Şi-o fi revenit copilul? l-a întrebat unul.

– Da, după transfuzia de sânge, pe care l-au luat de la mine, fiindcă de la niciunul nu corespundea grupa, şi mă chemară când eram la poliţie. Are totuşi două fracturi, una la clavicula din stânga, alta la femurul piciorului drept.

– Din familia lui nu veni nimeni?

– Din câte ştiu, dirigintele i-a anunţat mama, dar, până când am plecat eu, nu ajunsese.

Petre Noureanu i-a salutat pe localnici şi s-a îndreptat spre maşină.

– Păi ce faci, pleci? l-a întrebat unul, crezând că vrea să se sustragă anchetei.

– Sigur că da. După ce am dat declaraţie, mi-au spus că sunt liber, o să fiu citat la proces.

Ajungând la maşină, Noureanu l-a găsit pe agentul de circulaţie, rămas pe poziţie, dând explicaţii unei doamne foarte agitate. Văzându-l pe Noureanu, a îndrumat-o:

– Uite, dânsul este unul dintre cei doi şoferi. Discută cu el!

Când femeia şi-a îndreptat privirea către acesta, ca şi cum s-ar fi izbit de ceva, a dat un pas înapoi, a început să bocească şi să-l lovească cu toată puterea:

– Tu ai vrut să-mi omori copilul?

Când a văzut că a obosit, el i-a prins mâinile şi i-a zis, încercând să câştige timp de gândire:

– Nu, eu am reuşit să-l evit, celălalt l-a lovit, dar fără să fi vrut.

Femeia şi-a eliberat mâinile şi l-a întrebat:

– Petrişor unde este? Dirigintele mi-a spus că aici s-a produs accidentul.

– Da, însă l-a luat salvarea şi este la spital.

– Înseamnă că e grav, iar dirigintele îmi spusese că nu..., probabil, ca să nu mă alarmeze.

– Acum nu este grav, eu am fost acolo şi i-am dat din sângele meu. Dar zici că Petrişor îl cheamă? După tată sau după bunic?

– Tată n-are. L-a părăsit înainte de a se fi născut.

– Tu eşti cumva Silvia Mozăceanu? şi a întors spatele acoperindu-şi faţa.

– Da..., dar... de unde până unde îmi ştii numele? Îl aflaşi pe la spital? a zis ea privind printre lacrimi, gata să plece spre spital. Şi nu mă ţine de vorbă, cine ştie în ce stare este copilul meu...

– Stai, nu te grăbi! Mergem împreună. Chiar nu mă cunoşti?

– Că n-ai fi Petre Noureanu, a încercat ea, măsurându-l cu privirea.

– Ba da!

– Unde-ai fost până acum? Copilul este tocmai la vârsta când a început să-şi pună întrebări: cine e, cum a apărut pe lume, cine-i sunt părinţii..., în timp ce colegii îl tachinează.

– Te-ai căsătorit?

– Nu! Cine să mă fi luat cu un copil după mine şi cu tatăl necunoscut?

– Înseamnă că mi-a ieşit norocul în cale. De-acum, vom rămâne împreună.

– Să vedem dacă te acceptă Petrişor...

– De la diriginte am înţeles că, până nu demult, Petrişor a fost un elev model.

– De la un timp, de când a început să-şi pună întrebări despre tată, a început să prindă din vorbele şi apucăturile lui Gabi Bicică, vecinul nostru, unul dintre cei cinci.

– Păi nu ai vorbit cu părinţii lui?

– Părinţii lui sunt în Germania, el stă cu bunicii, bătrâni şi neputincioşi. Face ce vrea.

Au ajuns la Urgenţă, unde se afla Petrişor. L-au găsit bine, mâncând cu o singură mână un compot. La prima vedere, mama s-a schimbat la faţă, iar când l-a îmbrăţişat, a observat că şi piciorul era în aparat ghipsat; i-a venit stare de leşin. Petre a sprijinit-o.

– Mamă, te rog să mă ierţi! Să ştii că nu-l voi mai asculta pe Gabi.

– Bine, mamă, mă bucur! Pentru că promiţi asta şi o să te ţii de şcoală, eu îţi fac cel mai scump dar pe care ţi l-ai dorit şi îl căutai peste tot. Iată, el este tatăl tău.

Petrişor a lăcrimat de bucurie şi a încercat să se ridice. A fost însă oprit de tatăl său, care l-a îmbrăţişat cu ardoare, binecuvântându-l cu lacrimile sale.